Castigatori Eurovision 2011

Marii castigatori ai concursului Eurovision 2011 au fost Ell&Nikki din Azerbaidjan, care au acumulat 221 de puncte. Pe locul doi s-a clasat Italia cu 189 de puncte iar pe locul trei Suedia cu 185.

Romania a fost reprezentata de trupa Hotel FM, si s-a clasat pe pozitia a 17-a, in urma votului.

Clasamentul complet:

1  Azerbaidjan – 221 puncte;

2 Italia – 189 puncte;

3 Suedia – 185 puncte;

4 Ucraina -  159 puncte;

5 Danemarca – 134 puncte;

6 Bosnia si Herzegovina -  125 puncte;

7 Grecia – 120 puncte;

8 Irlanda -  119 puncte;

9 Georgia -  110 puncte;

10 Germania – 107 puncte;

11 Marea Britanie – 100 puncte;

12 Moldova – 97 puncte;

13 Solvenia – 96 puncte;

14 Serbia – 85 puncte;

15 Franta – 82 puncte;

16 Rusia – 77 puncte;

17 Romania – 77 puncte;

18 Austria – 64 puncte;

19 Lituania – 63 puncte;

20 Islanda – 61 puncte;

21 Finlanda -  57 puncte;

22 Ungaria – 53 puncte;

23 Spania – 50 puncte;

24 Estonia – 44 puncte;

25 Elvetia – 19 puncte

Metafora tacuta – John Cage – 4’33”

Cineva imi spunea la un moment dat ca muzica nu exista ca un fenomen acustic bine delimitat, cu un inceput si un sfarsit, ci ca muzica exista pretutindeni si in fiecare moment. In imaginatia mea, muzica este ca un univers paralel, care se intrepatrunde cu universul realitatii noastre in nenumarate ocazii.

John Cage a fost un adevarat poli-artist, compozitor, filozof, poet, artist plastic, unul dintre cei mai de seama muzicieni ai secolului al XX-lea, unul dintre pionierii muzicii de avangarda, muzicii electronice, electro-acustice, experimentale.

Creatia sa intitulata 4’33”, o lucrare sublima din punctul meu de vedere, nu ne face decat sa constientizam pe parcursul celor patru minute si treizeci si trei de secunde, muzica din jurul nostru, muzica din noi, sunetele primare, nealterate, tensionate sau relaxate, suspinele, respiratiile, si totodata legatura primordiala dintre om si vibratia sonora.

O adevarata metafora in liniste.

De ce se aplauda, totusi?

In ultima vreme, am observat, nu mai purtam discernamant in fata unui act artistic. Poate este lipsa de educatie in acest sens, poate, dimpotriva, este bucuria ca suntem martorii unor acte artistice care devin din ce in ce mai rarefiate.

M-am nimerit intr-o joi prin centrul capitalei si mi-am ales destinatia Ateneul Roman. Mi-a atras atentia pe afis Rahmaninov, Concertul numarul 2 pentru pian si orchestra, unul dintre preferatele mele. Intru si ocup un loc in picioare, sala fiind arhi-plina, fapt care m-a bucurat initial. Concertul debuteaza cu o simfonie de W.A.Mozart si continua cu Rahmaninov. Am stat pana la sfarsit pentru muzica ireala care i-a iesit din condei rusului. Interpretarea pianistului, insa, este putin spus ca a lasat de dorit. O expunere plata si neinteresanta a unei muzici atat de sensibile si profunde. Aplauzele, insa, nu conteneau. Solistul a fost bis-at de trei ori.

Lipsa de discernamant, totusi (zic!), din partea publicului. Mi-as fi dorit ca macar un sfert din cei prezenti in sala sa fi aplaudat prestatia solistului si atat, nu si cele trei bis-uri care au urmat.

Din pacate, marea majoritate a spectatorilor se preumbla pe la spectacole pentru expunere mondena si nicidecum pentru a urmari actul artistic care se intampla pe scena. Trist? Cam…

Filme romanesti la Cannes

Peliculele lui Cătălin Mitulescu şi Radu Mihăileanu au fost selecţionate la festivalul din sudul Franţei.

„Loverboy” al lui Cătălin Mitulescu şi „La source des femmes” de Radu Mihăileanu sunt selecţionate la Festivalul de Film de la Cannes, ce se va desfăşura în perioada 11-22 mai. „Loverboy”, cu George Piştereanu (foto) şi Ada Condeescu în rolurile principale, concurează la secţiunea Un Certain Regard, iar „La source des femmes”, produs de Luc Besson, va concura în competiţia oficială, alături de alte 18 pelicule, printre care „La piel que habito” de Pedro Almodóvar, „Tree of life” de Terence Malick, „Le gamin au vélo” de fraţii Dardenne sau „Melancholia” de Lars Von Trier.

„Nu cunosc nici un regizor care să nu fie fericit să meargă la Cannes. Este nemaipomenit, fantastic. Toţi regizorii ştim că festivalul de la Cannes este unul foarte exigent, deci important este ca filmul să fie bun. Un film un pic mai slăbuţ este distrus la Cannes, dacă nu este plăcut de critici şi de public”, a declarat Radu Mihăileanu pentru românialibera.ro.

„Nu am văzut filmele celelalte, dar suntem în competiţie cu autori foarte mari, cu cei mai mari regizori ai lumii. Atuul nostru este că, din fericire, din întâmplare, suntem foarte actuali cu subiectul pentru că în acest moment sunt toate revoluţiile din ţările arabe. Noi credem că revo-lu-ţiile astea pot reuşi cu ajutorul femeilor, fără ele revoluţiile nu vor fi complete”, a mai declarat Mihăileanu despre pelicula inspirată dintr-un fapt divers care s-a petrecut în 2001, în Turcia.

sursa: romanialibera.ro

Alex Leo Serban

Cunoscutul critic de film Alex Leo Serban a murit vineri, 8 aprilie 2011 la numai 52 de ani, in urma unei suferinte de lunga durata provocate de un cancer limfatic.

Alex Leo Serban a absolvit Facultatea de limbi si literaturi straine a Universitatii din Bucuresti, in 1983, fiind si bursier al Ministerului Culturii din Franta, in 1992, “International Visitor” in SUA, in 1996, si bursier GE/NEC intre 2003 si 2004. Din anul 1982, a fost prezent (cu eseuri, poezie, proza, traduceri) in majoritatea publicatiilor culturale romanesti (Romania literara, Secolul 20, Luceafarul, Contrapunct, Litere, Arte & Idei, Lettre internationale, Idea etc.) si in cateva straine (Cahiers du cinema, Cover Magazine, Film Comment). Colaboreaza la Elle, Idei in dialog, Libertatea, Observator cultural, Suplimentul de cultura, Ziarul de duminica.

A fost singurul critic roman invitat in emisiunea Double Je a lui Bernard Pivot (2004). Realizator si moderator al emisiunii Fotograme de pe TVR Cultural (2005-2006). Conferentiar la Lincoln Center, la Universitatile Umea, Humboldt, Pittsburgh si la Teatrul National din Bucuresti. A prezentat Retrospectiva Lucian Pintilie de la Londra (2004), curatoriat si prezentat Festivalul de film romanesc Romanian Cinema: A Journey organizat de ICR Londra (2007) si retrospectiva Shining Through a Long, Dark Night de la Lincoln Center (2008). In ianuarie 2008, a fost ales in urma unui sondaj pe site-ul www.cinemagia.ro “Criticul de film preferat al cinefililor romani”. A fost primul beneficiar al Marelui Premiu pentru Jurnalism cultural acordat de Fundatia “Timpul”, tot in 2008.

sursa: HotNews.ro

The Rite

 

Noul film cu Anthony Hopkins, cum s-ar spune. Horror, cu acelasi subiect (ce nu conteneste sa iasa din “trend”) al exorcizarii.

L-am vizionat la cinematograf cu o singura intrebare in minte: ce ar putea aduce un actor de talia lui Anthony Hopkins in plus unui film cu un subiect banal si, de altfel, foarte previzibil?… Ei bine, mai nimic. Nu critic nicidecum calitatea impecabila a jocului actoricesc, ci banalitatea actiunii in sine. Se intampla cam asa: un tanar american (Colin O’Donoghue), invatacel intr-ale teologiei care, avand dubii cu privire la credinta sa in Dumnezeu, este trimis de mentorul sau  la Vatican, pentru a fi instruit in tainele exorcizarii. Aici are sansa sa il cunoasca pe un batran exorcist (Anthony Hopkins), preot, insa cu o tenta laica, neconventionala, pontos si pus pe sotii. Tanarul asista, in decursul a cateva saptamani, la cateva demonstratii de exorcizare, si intre timp, cunoaste o frumoasa italianca (sau, ma rog, nu prea frumoasa; o italianca). Ca urmare a decesului uneia dintre pacientele preotolui, acesta este, la randul sau, curtat de un demon, care, pana la urma se instaleaza confortabil in trupul Sfintiei Sale. Cine altcineva sa presteze ritualul exorcizarii asupra parintelui, decat tanarul nostru (impreuna cu fatuca lui italianca) care astfel isi capata deplina incredere in propriile forte si totodata in Dumnezeu. The End.

Pe cat de banal este subiectul in sine, din punct de vedere al realizarii este o reusita. Cadrele nu sunt antologice dar sunt filmate bine, atmosfera generala este aceea care ar trebui sa fie intr-un film de acest gen iar muzica, desi foarte subtila si mono-tematica, subliniaza bine ce are de subliniat, subordonandu-se total imaginii, insa.

De remarcat cateva secvente interesante, preferata mea fiind cea in care personajul lui Hopkins se priveste in oglinda si imaginea este dublata (dualitatea demon-om), secventa ce mi-a adus aminte de “A noua poarta” al lui Polanski, unde personajul lui Johnny Depp privea Diavolul printr-un geam care ii reflecta totodata si propria figura.

Un film mediu, de week-end, fara pretentii de capodopera, care reuseste, pe alocuri, sa te rupa de realitate si sa te poarte prin niste cotloane sumbre ale existentei umane.